Ce nu înțelegem despre dezvoltarea personală
Pasionată fiind de tot ce înseamnă dezvoltare personală, am studiat și am fost la curent cam cu toate trendurile de mai bine de zece ani. Am ajuns să îmi fie dor să citesc beletristică, pentru că toată biblioteca mea e cu cărți despre dezvoltare personală, coaching și psihologie aplicată.
Foarte rapid am observat cum oamenii preiau concepte pe care le folosesc că să își justifice niște tipare de comportament sau gândire. Poate ai auzit de “copilul interior”, “traumă”, “reparenting”, “conectare” etc. Odată cu popularizarea și democratizarea psihologiei și a dezvoltării personale, în general, aceste concepte au ajuns pe buzele tuturor fără că ele să fie înțelese cu adevărat. Însă ele rămân, la bază, noțiuni “tehnice”, într-un fel, specifice unei discipline, care necesită a fi studiate pentru a fi folosite corect. Cu toate astea, societatea modernă avea mare nevoie de popularizarea dezvoltării emoționale, că să nu mai fim condiționați de clișee precum “băieții nu plâng” și “fetele trebuie să fie cuminți”.
Și totuși, unde e problema?
Ajungem să credem că avem PTSD (post traumatic stress disorder) dacă era să ne calce mașina.
Problema e că ce ajunge la consumatorul obișnuit de dezvoltare personală devine inaccesibil sau greu de tradus pentru acesta și se creează confuzii. Ajungem să credem că avem PTSD (post traumatic stress disorder) dacă era să ne calce mașina.
Lucrurile nu stau chiar așa și oamenii, din nefericire, își creează niște constrângeri și limitări care îi împiedică să se vindece pentru că se ascund după niște concepte pe care nu le înțeleg pe deplin. De exemplu, traumele din copilărie sau copilul rănit. Am întâlnit oameni cărora le era extrem de greu să își schimbe niște tipare de gândire și comportament pentru că se întorceau mereu la concluzia “da, dar eu am traume din copilărie” sau “da, e copilul rănit din mine care face x lucru”. Nu neg, cauza e perfect validă, traumele și rănile emoționale ne împing la anumite comportamente, însă oamenii au ajuns să se agațe de aceste concepte că să își scuze stagnarea emoțională. Și uite cum se duc la terapie ani de zile și rămân la același nivel.
Nu zic să nu ne documentăm, să nu ne lărgim cunoștințele, doar așa creștem. Doar că e important să facem asta cu cap și cu un soi de cumpătare pentru că poate fi în dezavantajul nostru.
Psihologia aplicată are nevoie să fie pe înțelesul tuturor și nu funcționează neapărat cu “a mers pentru mine lucrul asta, o să meargă și pentru tine”. E nevoie să ne antrenăm gândirea critică, să aprofundăm unele concepte dacă vrem, dar cel mai important e să înțelegem cu adevărat ce putem face pentru noi înșine că să creștem. E nevoie să nu ne mai mințim.
Nu suntem traumele și rănile noastre emoționale din copilărie sau adolescență.
Sigur, unele traume poate nu vor putea fi vindecate pe deplin niciodată, însă ele nu ne definesc. Nu suntem traumele și rănile noastre emoționale din copilărie sau adolescență. De la un punct în viață, avem de făcut o alegere în ce privește felul cum gândim, în ce alegem să credem și cum ne comportăm.
Tu ce alegi să crezi?
Love,
Mădă.
Comments